Dragilor,
Vă scriu pentru ca să nu ma uitați :)...Vă scriu ca să mă descarc și ca să prind curaj...
Acum nouă ani am lăsat casa părinteasca, pe mama și pe tata înlăcrimați, pe suriora mea scumpă singură în ultimul an de liceu, orașul liniștit care m-a crescut și care m-a ferit de toate tentațiile distrugătoare la care poate fi expus un adolescent, și am plonjat cu capul înainte în jungla bucureșteană. Aveam puțin peste 18 ani și îmi aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri... O dimineață plăcută de sfârșit de septembrie...Am încărcat bagajele în Dacia tatei și, cătrăniți, am pornit pe un drum care, mai apoi mi-am dat seama, a fost începutul dezvoltării mele... Ai mei au încercat să mai domolească suferința care măcina sufletul meu de copil și, pe drum spre București, ne-au distras atenția cu un popas prin Sinaia. Dar numai eu știam cât ma chinuiam să mă încurajez. Nici lor nu le-a fost mai ușor, știu asta...dar au mascat totul de dragul nostru.
Am ajuns în camera mea de cămin...aveam toate condițiile și eram doar trei fete în camera. Cred că undeva, în inima mea, speram ca ei să rămână măcar o noapte acolo. Mi-au spus să îmi aleg patul pe care mi-l doresc și apoi au pus toate bagajele acolo. Îmi amintesc câtă tristețe era în camera aceea...Pe mama încercând să zâmbească și pe tata cu tâmplele în palme... M-au întrebat dacă mai am nevoie de ceva... și, printre lacrimi, mi-au spus că ei trebuie să plece...îi aștepta un drum lung până acasă. Am coborât cu ei și i-am văzut dispărând.
Mi-am șters lacrimile și abia atunci mi-am dat seama că sunt singură...Înaintea ochilor mei se deschidea un oraș despre care nu știam prea multe și o lume pentru oameni mari... Și am început să plâng din nou... Mi-a luat o oră să găsesc un butic...M-am așezat pe o bancă, mi-am aprins o țigară, și am început să îmi fac un plan să nu intru în depresie...Numai ca planul nu a funcționat...hotărâsem sa socializez ca timpul să treacă mai repede...n-a mers...două săptămâni abia dacă m-am ridicat din pat. Citeam ca disperata tot ce îmi pica în mână și, când nu citeam, vorbeam la telefon. Trebuia să fiu aproape de ai mei...Și datorită lor și susținerii lor am reușit să prind curaj. Mama îmi povestea despre frumusețile pe care le pot întâlni în București și, încet-încet, am prins curaj și am ieșit din carapace.
Într-adevăr, Bucureștiul m-a adoptat și, deși la început m-am zbătut în brațele lui, până la urmă a trebuit să cedez. Cu toată recunoștința pe care i-o port, a trebuit sa îl părăsesc...Aici voiam, de fapt, sa ajung... În nouă ani am învățat să numesc Bucureștiul - Casă și tot el mi-a scos în cale iubirea minunată pe care mi-o doream. Împreună am luat decizia de a părăsi Bucureștiul...pentru un oraș mai liniștit, Constanța...
A fost foarte ciudat să ne facem bagajele și să ne începem viața împreună, pentru a doua oara, într-un oraș nou, cel puțin pentru mine. De data asta însă, nu mi-a mai fost frică...nu am avut nevoie de strategii, nici de timp pentru acomodare...De data asta nu am fost singură și noul început a fost minunat.
Mi-am deschis sufletul în fața voastră astăzi deși această postare este începută de multă vreme...Acum am considerat ca este momentul cel mai bun să o postez...Vreau să știți, ca o concluzie, ca viața știe întotdeauna ce să ofere...indiferent dacă noi credem că uneori este nedreaptă, ea știe exact ce sa dea, cât să dea, cui să dea și mai ales când să dea. Așa că primiți viața cu bucurie în orice moment al ei...pentru că viața însăși este un dar...
Un zâmbet,
Sakura Wisdom.
